Inainte cu 6 000 de ani la sfârșitul ultimei perioade de glaciațiune, s-au topit ultimii ghețari din regiune determinând apele lacului Erie să curgă peste maluri formându-se râul Niagara care se varsă în lacul Ontario, trecând pe parcursul lui peste prăpastia (groapa) dintre cele două lacuri formează căderea de apă Niagara. Această cataractă sau groapă are o serie de caracteristici geologice. Sub stratul dur de roci dolomite se găsesc straturi mai moi de șisturi. Masa de apă de la baza cascadei prin procesul de eroziune rupe cu timpul fragmente din peretele cascadei, acest fenomen determinând scurtarea râului Niagara cu 1,8 m pe an, ceea ce arată că de la formarea sa, cascada s-a apropiat de lacul Erie cu peste 11 km. Prin canalizarea unei părți a apei fluviului la o hidrocentrală, (vezi Nikola Tesla) s-a redus debitul fluviului ce traversează cascada, ceea ce a redus din frumusețea ei, în schimb a încetinit procesul de eroziune. In ianuarie 1936 prin temperaturi extrem de scăzute a înghețat complet cascada, formând o perdea de gheață de câteva sute de metri. In anul 1969 a fost dirijată pe o perioadă de 5 luni într-o altă direcție toată apa cascadei, astfel înlesnind cercetărilor geologice a albiei râului, și s-a încercat stabilizarea pereților cascadei.
